deobicei judecam in functie de ceea ce vedem, deoarece in copilarie primele rationamente se stabileau pe baza observatiilor facute pe marginea unor actiuni. de mai mult nu prea cred ca eram in stare. dar cand vine vorba de oameni, observatiile sunt suficiente? ma indoiesc, ba mai mult pun la indoiala judecarea oamenilor atat timp cat actiunile lor nu ne implica decat eventual afectiv. ar trebui sa ne limitam la judecarea actiunilor daca nu suntem antrenati in dinamica faptelor lor. dar reusim? majoritatea dintre noi, fara judecarea altora s-ar simti lipsiti de importanta. de ce, pentru ca ceea ce avem de facut nu prea ne solicita concentrarea si nici nu-i acordam atentia teoretic necesara si asta se intampla datorita bagatelizarii pe care o facem la adresa propriei activitati din teama de a nu gresi sau pierde, probabil. astfel ramanem cu iluzia ca suntem importanti daca judecam oameni.
